Reportaj Libertatea

O femeie din Piatra Neamţ a transformat suferinţa personală în izvor de bine pentru ceilalţi: „Dacă nu făceam asta, muream de durere”

De șase ani, Carmen Suciu s-a pus în slujba celor pe care indiferența statului îi condamnă zilnic la foame, boală, frig sau violență. Alimente, medicamente, facturi, mii de oameni au primit ajutor din partea asociației înființate de femeia care spune că a văzut întunericul înainte să dea de lumină.

Carmen Suciu, Asociatia "Nascuta Inger":

În 2016, Carmen Suciu a fondat Asociaţia „Născută Înger”, în Piatra Neamţ. De atunci, organizaţia a ajutat şi ajută mii de oameni din judeţele Moldovei: cu alimente, cu haine, cu adăpost, cu plata facturilor, a reţetelor, a tratamentelor.

„Ei ne găsesc pe noi”, spune fondatoarea despre beneficiari. Carmen Suciu îşi prezintă periodic cazurile la un post TV local. România reală, crede ea, este prea puţin arătată în mass-media. Mulţi dintre cetăţenii ei sunt, în cea mai mare parte a timpului, „invizibili” pentru autorităţi şi nu numai.

De curând, asociaţia a primit donaţie o casă, de la o doamnă care cunoştea activitatea „îngerilor”. „Aici ne-am propus să facem un centru de incluziune socială, pentru tinerii care ies din casele de copii, am salva multe destine”, spune Carmen.

„Nu ştii când îţi intră Dumnezeu în casă”

Înainte de aceste planuri îndrăzneţe, povestite sub o boltă de viţă-de-vie şi un cer senin de toamnă, femeia de 52 de ani, blondă, cu ochi verzi, imparabili a coborât „în întunericul întunericului”.

„Am trecut prin iad”, afirmă ea. Bunătatea a învăţat-o de acasă. Şi mama, şi tatăl ei au crescut în orfelinat, la Bârlad. Apoi au devenit dascăli pentru copiii din orfelinat. Mama, profesoară de română, tatăl, învăţător.

Zilnic, la cină, părinţii invitau şi câţiva elevi. „Am crescut într-o familie de voluntari, să spun aşa. Am crescut cu dăruirea pentru om, pentru cel aflat în nevoie. Tata ne-a zis: în casa ta, să primeşti pe oricine, pentru că nu ştii când îţi intră Dumnezeu în casă. Dumnezeu are orice chip. Fie om al străzii, fie om bogat. Noi n-am crescut cu frica de Dumnezeu, noi am crescut cu iubire infinită faţă de Dumnezeu. Nu suntem focusaţi pe religie, pentru că, din punctul nostru de vedere, Dumnezeu n-are religie. Pentru noi, a contat foarte mult fapta”.

„O parte din fiica mea trăieşte în fiecare copil salvat”

Carmen şi-a pierdut fetiţa, în urma unui cancer agresiv. Copila avea doi ani. „De asta, am ceva special pentru copiii cu probleme oncologice. Atunci când ajut unul, strângând bani pentru tratament, simt că o parte din fiica mea trăieşte în fiecare copil salvat”. Asociaţia din Piatra Neamţ colaborează, de altfel, cu MagiCamp şi cu „doamna Polonic”, o altă mamă “orfană”, pentru a-i ajuta pe micii pacienţi şi pe familiile lor să lupte cu cancerul.

„Când mi-am pierdut copilul, am simţit efectiv că mă prăbuşesc. Şi n-am avut o mână întinsă, decât din partea familiei. Dar, la un moment dat, am considerat pe toată lumea vinovată, inclusiv pe ai mei, de ceea ce mi s-a întâmplat. Am avut o perioadă aşa, foarte, foarte, foarte grea. Cumva, m-am răzbunat pe toată lumea, dar de fapt, m-am răzbunat pe mine. Ce m-a condus aici? Neacceptarea, în primul rând. Şi faptul că nu am putut să concep că mi se poate întâmpla tocmai mie lucrul ăsta. De ce mie?”.

„Apoi a plecat şi sora mea”

Uitându-se în urmă, lui Carmen i se pare că totul e limpede. În locul bucăţilor rupte din poveste, vin şi se lipesc bucăţi de gânduri, care se potrivesc perfect, ca piesele în puzzle. Acum se vede conturul unui rost. Atunci însă, rostul era de nesuportat.

„Consideram că nimeni nu mai merită bunătatea mea. Am făcut lucruri de care nu sunt deloc mândră. Am încercat, cumva, să fac rău celor din jurul meu. Dar mi-am făcut mie rău. Am trecut prin întunericul întunericului. Probabil asta a şi fost misiunea mea pe Pământ. Să cunosc întâi întunericul şi iadul, apoi să ajung să cunosc lumina. Sora mea Ela mi-a fost ca o umbră, să mă scoată din întunericul respectiv, al neacceptării. Şi în momentul când am început să zăresc lumina, a plecat şi ea”.

Medic de profesie, Ela avea aceeaşi ochi mari ca ai surorii ei, dar mai blânzi. În poza de pe sigla asociaţiei, poartă o beretă croşetată, un accesoriu cândva destul de popular, acum, ieşit din modă. Ăsta e cusurul celor morţi, devin demodaţi, chiar dacă nu mai îmbătrânesc.

Sora lui Carmen Suciu a murit într-un Ajun de Crăciun, „iubea atât de mult Crăciunul”, într-un accident rutier cu mai multe victime, în dreptul localităţii Limpeziş, judeţul Buzău. Adică pe DN2, zis şi „Drumul Morţii”, pentru că e presărat de cruci.

Sora lui Carmen Suciu a murit într-un Ajun de Crăciun, „iubea atât de mult Crăciunul”, într-un accident rutier cu mai multe victime, în dreptul localităţii Limpeziş, judeţul Buzău. Adică pe DN2, zis şi „Drumul Morţii”, pentru că e presărat de cruci.

„Am zis că nu pot să mă mai duc în iad”

După moartea Elei, la scurt timp, s-a stins şi soţul ei, tot într-un accident auto, iar în urmă a rămas un băiat orfan. „M-a durut mult că am pierdut-o, dar am zis că nu pot să mă mai duc înapoi în iad, că ar însemna că toată munca ei a fost în zadar. Şi, mai ales, copilul ei l-aş fi lăsat de izbelişte. Avea mare nevoie de susţinere, să poată accepta ceea ce se întâmplase”.

Acesta a fost, într-un fel, primul caz social de care Carmen s-a ocupat cu îndârjire. „Cu el am trecut prin multe. De asta, cunosc foarte bine problemele tinerilor, trafic de droguri, de persoane, infracţionalitate juvenilă, abandon şcolar, analfabetism funcţional. M-am confruntat cu Ştefan, nepotul meu, cu toate aspectele astea şi am văzut că se poate. Dacă lupţi, dacă vrei, reuşeşti într-un final. Acum Ştefan e un om extraordinar de responsabil, voluntar şi el, şi prietena lui. Au realizat că lumea nu înseamnă să ai bani, să te distrugi pentru bani. Valorile umane sunt altele decât banii”.

La început, a fost o carte

Treptat, s-a înfiripat ideea de a ajuta mai mulţi oameni, cu probleme diverse. În memoria fiinţelor dragi pierdute, pentru a duce mai departe istoria bunătăţii, pentru a supravieţui, „cred că muream de durere, nu mai puteam să trăiesc dacă nu făceam asta”.

„Am pornit la drum cu o carte”, spune Carmen. La îndemnul unei prietene, femeia a pus pe hârtie povestea vieţii ei, furia şi suferinţa, întrebările obsedante despre rău şi moarte. A trimis manuscrisul la o editură. „Cartea se numeşte chiar aşa, «Născută înger». Surprinzător, în societatea noastră, în care nu mai citeşte nimeni, a mers foarte bine. Toate fondurile obţinute de pe urma cărţii le-am folosit ca să facem asociaţia”.

Voluntari trecuţi prin casa de copii

Asta se petrecea acum şase ani. Cei care o ajută pe Carmen sunt, în majoritate, tineri crescuţi la casa de copii. Acum au familii şi slujbe, dar la început, au avut nevoie, la rândul lor, de sprijinul asociaţiei ca să îşi găsească drumul în lume.

„Voluntariatul e o binecuvântare, m-a făcut mai responsabil, mai bun decât eram înainte”, explică Răzvan, cărând plasele cu donaţii printre blocurile din Piatra Neamţ. „Pe mine, voluntariatul m-a schimbat. Eram mai sălbatică”, râde Roxana. Are o fetiţă de 13 ani, pe care o creşte singură. E mâna dreaptă a lui Carmen.

În echipa care face turul beneficiarilor, Maria e cea mai nouă. Timidă şi conştiincioasă ca o şcolăriţă. Se uită lung la tânăra cu un bebeluş în braţe, care nu mai are unde să stea. Nu mai poate plăti chiria de 500 de lei pentru garsonieră. Tatăl copilului a părăsit-o şi ea nu are nici un fel de venit, în afară de alocaţie.

Bebeluşul de trei săptămâni surâde plin de încredere, ca orice nou-venit care nu cunoaşte destule despre lume, încât să aibă bănuieli. Mama lui plânge de se scutură patul. „Plâng în fiecare zi, doamnă!”, o lămureşte ea, printre suspine, pe Carmen. „Îl ai pe el, fii puternică, suntem alături de tine, nu mai eşti singură”, răspunde Carmen.

În camera mică, trei foşti copii abandonaţi şi o femeie care şi-a pierdut copilul stau umăr la umăr, ca magii la iesle, strânşi zid în jurul pruncului şi al mamei care-şi suflă zgomotos nasul. „Nu mai plânge, că te simte şi o să plângă şi el”, spune Roxana. „Da, o să plângă şi el. Tu vezi ce ai aici? Ai o minune”, adaugă Carmen.

A doua zi, voluntarii de la „Născută Înger” o vor ajuta pe tânăra mămică să se mute într-o locuinţă unde nu va trebui să plătească chirie. „E lângă unde stau eu, o mâncare caldă îţi aduc eu zilnic. O să căutăm o soluţie, să plătim utilităţile. Apoi copilul va creşte, îl vei da la creşă şi vei putea să ai un serviciu”, spune fondatoarea asociaţiei. Dar mămica plânge acum şi mai tare, de bucurie. Se descătuşează.

„O punte de iubire”

„Asociaţia asta nu pot să spun că e a mea. Am construit-o ca pe o legătură, ca o punte de iubire între oameni şi Dumnezeu, între Dumnezeu şi oameni, între om şi oameni”, povesteşte Carmen.

Vizitele cu pachete la oamenii aflaţi în grija asociaţiei fac parte din rutina zilnică. Pentru tânăra cu bebeluş, „îngerii” au adus lapte praf, scutece, alimente pentru mamă. Pentru fetiţele Loredanei, pachetul conţine şi rechizite, cărţi şi jucării. Loredana şi soţul ei, bolnav cronic, au apelat la Carmen la începutul pandemiei: „Mi-au scris pe Facebook, ţin minte şi acum: «Nu am ce să le dau de mâncare la copii, am doar fidea în casă». I-am introdus în programul nostru cu kit-uri de supravieţuire, adică primeau alimente de bază, ulei, făină, carne de pui, conserve, produse de igienă, care să le ajungă o vreme. M-a impresionat că Loredana îmi spunea, când o anunţam că trecem pe la ei: «Nu acum, mai am, duceţi şi la alţii»”.

„Parcă nu poţi să-i iei speranţa omului!”

De un bătrân singur şi bolnav, care stă la ultimul etaj al unui bloc-turn din Piatra Neamţ, asociaţia are grijă de doi ani. „El e unul dintre bunicii care ne sună şi noaptea”, spune Carmen. „Nu mai ştie dacă a mâncat sau nu şi ne zice: «Nu aveţi ceva de mâncare, să-mi aduceţi şi mie?». Şi ne ducem, aşa, în toiul nopţii, luăm ce avem prin frigider şi îi ducem. Parcă nu poţi să-i iei speranţa omului”. Speranţa că nu e singur chiar de tot pe lume.

Pe lângă alimente, bătrânul are nevoie şi de medicamente. Le întinde voluntarilor reţeta şi îi întreabă dacă n-au nevoie de cardul de sănătate. „Nu, nouă ne dă şi fără card”, îl linişteşte Carmen. „Le aducem mâine după-amiază”.

Medicamentele de care are nevoie bunicul şi alţi bunici din grija asociaţiei nu sunt compensate. „Unii bunici şi-ar cumpăra jumătate de aspirină, dacă ar putea, că n-au din ce, cu pensia lor. Avem o problemă cu medicamentul Eliquis, care previne formarea cheagurilor de sânge şi e vital pentru mulţi vârstnici cu diferite afecţiuni. Dar nu este compensat decât pentru două boli. Costă 350 de lei cutia. Am bătrâni care au nevoie de două cutii pe lună. Deci 700 de lei. Iar pensia lor e de 1.000 – 1.200 de lei. De unde să trăiască din banii ăia, de unde să-şi achite datoriile, de unde să mănânce? Nu mai spunem de îmbrăcat. Am făcut memorii pentru compensare, la Ministerul Sănătăţii, dar nu am reuşit”.

„A dispărut de ce-ul ăla”

Carmen pune în buzunar reţeta bunicului şi se îndreaptă spre lift. Zi de zi, face astfel de drumuri. Zi de zi, îi ies înainte cazuri noi. „Fac a doua facultate, asistenţă socială, ca să fiu un profesionist. Prima facultate a fost cea de ştiinţe economice, la Iaşi. După ce a murit sora mea, nu am mai putut să lucrez. Acum, prin tot ce facem la asociaţie, trăieşte şi ea. Sunt toată ziua pe teren şi nu mai apuc să mă gândesc. Bine, sunt mai echilibrată psihic, a dispărut de ce-ul ăla, de ce mie, de ce mie? Aşa trebuia să fie şi o iau ca atare”.

Pentru rudele de „îngeri”, cei care şi-au pierdut oameni dragi din cauza cancerului, asociaţia organizează anual Valul de lumină, pe 15 octombrie. Iar pentru cei care şi-au pierdut copii, părinţi, fraţi în accidente rutiere, în a treia duminică din noiembrie, la Bârlad, asociaţia organizează o comemorare. „Mai sunt unii care spun: ai să treci peste asta! Peste ce să treci, peste sufletul tău? Înveţi să trăieşti cu durerea. Viaţa ta se schimbă radical în urma unei astfel de pierderi. Înveţi să trăieşti cu durerea, să construieşti ceva din ea. Eu am ales să construiesc această asociaţie”.

Oamenii ajutaţi de Carmen şi voluntarii ei sunt din oraşe şi din sate, din Neamţ şi din judeţele din preajmă. „Mă zbat pentru fiecare caz în parte, pentru fiecare mesaj. Merg la faţa locului, fac ancheta socială, verific. Nu expun nimic fără să cunosc. Cer ajutor de la alte asociaţii, dar nu prea găsesc cooperare. Nu ştiu de ce, e concurenţă între noi. Am primit o singură dată finanţare de la stat, pentru un proiect, şi atunci mi-a părut rău”.

„Tinerii ăştia ies din sistem cu o sacoşică în mână"

Pentru centrul de incluziune socială, pe care doreşte să-l amenajeze în casa primită în dar, Carmen intenţionează să umble „cu căciula în mână” după donaţii la firmele din Piatra Neamţ. Nu îşi face mari iluzii, dar va încerca şi varianta asta.

„Vreau să ne autofinanţăm, să facem o mică firmă de catering, din care să strângem bani pentru activităţile noastre şi pentru centru. Asta ar fi o soluţie. Tinerii ăştia, când împlinesc 18 ani, ies din sistem, cu o sacoşică în mână. Sunt aruncaţi în lume. Cei mai mulţi nu au familii, rude. Ajung pe străzi, pe sub poduri, prin gări, victime ale traficului de droguri şi de persoane. Cred că am salva mulţi dintre ei la centru. Dacă se pierd, societatea pierde şi ea, se duce în derivă şi mai mult”.

Având de-a face zilnic cu „invizibilii” şi cu situaţiile lor limită, de viaţă şi de moarte, de foame şi de boală, de frig şi de violenţă, Carmen nu are timp să teoretizeze. Ştie că îşi iubeşte ţara, „România mea”, dar aproape n-o mai recunoaşte.

Ceva s-a schimbat de când era copil şi stătea la masă în familie cu elevii de la orfelinat, luaţi sub aripă de părinţii ei. „Ne hârjoneam cu toţi copiii de la bloc. Dacă un vecin n-avea zahăr, îi dădeau ceilalţi. Împărţeam între noi. Nu exista să aibă numai unii. Acum, oamenii au devenit mai reci. Sunt lipsuri economice, lipsuri în educaţie, există teama aia de a nu avea, de a nu păţi ce-a păţit vecinul. Parcă nu mai empatizăm cu celălalt. Există o barieră între o clasă foarte bogată şi cealaltă clasă, a celor care supravieţuiesc. Şi a celor subzistenţi. Mi-aş dori să fim mai uniţi. Că putem trece peste toate lucrurile astea dificile doar împreună, uniţi. Altfel, n-avem nicio şansă”.

Sursa: Libertatea